Suflet fara chei…

M-am indragostit iremediabil de Brasov…as vrea sa colind muntii (din pacate, nu am reusit asta in 2 zile), sa imi plimb pasii printre frunzele ruginii si sa ma opresc pentru un Purple Rain in Musik Cafe si apoi intr-una din zecile din cofetarii…sa stau la o masa, unde o glastra care adaposteste un trandafir galben imi citeste toate emotiile si imi imbata sufletul.
Imi doresc sa mai petrec o ora in compania frumoasei doamne din Cehoslovacia, Helen si sa ascult povetile ei referitoare la iubire.Ca trebuie sa ma adaptez, si sa fac asta numai daca respectivul merita.Tu meriti, oare?Crezi ca meriti o dragoste atat de mare sau va trebui sa o inabus si sa ascult pentru a mia oare acea “Viata merge inainte”.Viata poate merge si inapoi? Si daca merge inapoi precum racul, avem si puterea de a schimba ceva?
Mi-as dori sa ma mai plimb pe Muresanilor sau pe Republicii si sa discut cu unul dintre tipii draguti de la Mc Musical care ma face sa ma simt vinovata pentru ca imi este simpatic, ca si cum as fi tradat o iubire care nu mai este.Trebuie sa invat sa fiu egoista si sa nu mai daruiesc atata iubire?Sa astept sa primesc mai mult?Ce sa fac cu altruismul asta din mine?Cate personaje vor mai trece prin viata mea pana il voi gasi pe acela care va simti la fel ca si mine?
Vreau sa ma urc pe munte, sa ma intind pe pamant, sa-i simt suflul si bogatia, sa inchid ochii si sa nu ma gandesc la nimic aparte…oare pamantul este atat de intens ca si mine?cati munti trebuie sa mai urc pentru a-l gasi pe acela care imi apartine?Acela care va intelege esenta sufletului meu si nu ma va schimba, ci va iubi toata dragostea care izvoreste din mine?